natura și semnificația
monahii au avut un rol esențial în crearea, păstrarea și consolidarea instituțiilor de învățare religioasă și seculară și în transmiterea bunurilor culturale, artefactelor și abilităților intelectuale de-a lungul generațiilor. Instituțiile monahale au îndeplinit, de asemenea, funcții medicale, Politice și militare, deși din 1500 ultimele două au devenit complet secularizate în majoritatea societăților.
o definiție a monahismului care acoperă toate formele sale ar fi atât de largă încât detaliile ar trebui să fie retrogradate la analiza sistemelor monahale specifice. O astfel de definiție ar putea fi: comportament mandatat religios (ortopraxie), împreună cu instituțiile, ritualurile și sistemele sale de credință, ai căror agenți, membri sau participanți întreprind voluntar (adesea printr-un jurământ) lucrări religioase care depășesc cele cerute de învățăturile religioase ale societății în general. Un astfel de comportament derivă din exemplul fondatorilor religioși și spirituali care au interpretat mai radical principiile care se aplică tuturor credincioșilor sau întregii societăți. Dincolo de o astfel de afirmație, se poate vorbi doar despre principalele caracteristici ale vieții monahale și ale instituțiilor sale, deoarece niciuna dintre ele nu este universală. Celibatul este fundamental pentru majoritatea ordinelor monahale ale lumii, dar nu este în niciun caz universal, așa cum arată cazul budismului din Japonia modernă.o altă caracteristică, ascetismul, este universală, cu condiția ca termenul să fie definit suficient de larg pentru a include toate practicile religioase supererogatorii (întreprinse în mod voluntar, mai degrabă decât prescrise în întregime). Caracteristica cu adevărat universală a monahismului rezultă din definiția sa: Monahul se separă de societate, fie pentru a rămâne singur ca pustnic religios (pustnic sau ancorit), fie pentru a se alătura unei comunități a celor care s—au separat de împrejurimile lor cu intenții similare-adică., urmărirea cu timp integral a vieții religioase în cea mai radicală și adesea în cea mai exigentă înfățișare.
monahismul nu există în societățile cărora le lipsește o tradiție scrisă transmisă. Societățile Nonliterate nu pot avea instituții monahale, deoarece Monahul răspunde unui corp scris stabilit de doctrină religioasă, care a suferit critici și apoi a generat contracriticism într-un proces dialectic care presupune o manipulare alfabetizată și codificată a doctrinei. Fondatorii monahali și succesorii lor pot fie să susțină, fie să se opună tradiției religioase oficiale, dar prezența unei astfel de tradiții este indispensabilă ca matrice a tuturor eforturilor monahale.