Prima Lege a lui Newton afirmă că un obiect va rămâne în repaus sau în mișcare uniformă în linie dreaptă dacă nu este acționat de o forță externă. Poate fi văzută ca o afirmație despre inerție, că obiectele vor rămâne în starea lor de mișcare, cu excepția cazului în care o forță acționează pentru a schimba mișcarea. Orice schimbare în mișcare implică o accelerare, iar apoi se aplică A doua lege a lui Newton. Prima lege ar putea fi privită doar ca un caz special al celei de-a doua legi pentru care forța externă netă este zero, dar care poartă unele prezumții despre cadrul de referință în care este privită mișcarea. Afirmațiile atât ale celei de-a doua legi, cât și ale primei legi de aici presupun că măsurătorile se fac într-un cadru de referință care nu se accelerează în sine. Un astfel de cadru este adesea denumit „cadru inerțial”. Declarația acestor legi trebuie generalizată dacă aveți de-a face cu un cadru de referință rotativ sau cu orice cadru care se accelerează. Prima Lege a lui Newton conține implicații asupra simetriei fundamentale a universului în sensul că o stare de mișcare în linie dreaptă trebuie să fie la fel de „naturală” ca și starea de repaus. Dacă un obiect se află în repaus într-un cadru de referință, acesta va părea că se mișcă în linie dreaptă către un observator dintr-un cadru de referință care se mișcă de obiect. Nu există nicio modalitate de a spune care cadru de referință este „special”, deci toate cadrele de referință cu viteză constantă trebuie să fie echivalente.