pancreatita cronică este definită de o distrugere persistentă a parenchimului pancreatic înlocuită de fibroză. Leziunile încep în general în glanda exocrină, Insulele fiind atacate ulterior în fibroză. Cele două forme cele mai frecvente sunt: 1. Pancreatita cronică calcificatoare, care este o litiază pancreatică responsabilă pentru mai mult de 95% din pancreatita cronică. În forma sa cea mai frecventă, calculii sunt construiți din mai mult de 98% săruri de calciu împreună cu fibrele unui reziduu degradat de litostatină, o proteină secretoare. Această boală este legată (i) în majoritatea țărilor de alcool, proteine, grăsimi și tutun și (ii) în anumite țări tropicale de malnutriție (dietă cu conținut scăzut de grăsimi, cu conținut scăzut de proteine) pentru unele generații. Un rol cauzal pentru manioc și kwashiorkor este improbabil. Mecanismul precipitării calciului se explică parțial prin saturația calciului sucului pancreatic și scăderea biosintezei litostatinei S, proteina secretoare care împiedică cristalizarea. De regulă, diabetul (și steatoreea) apar după o evoluție clinică caracterizată prin atacuri recurente de dureri abdominale superioare, care durează în general câteva zile cu concentrații tranzitorii crescute de enzime pancreatice în ser. Când apare diabetul, durerea dispare frecvent. Complicațiile sunt observate mai ales în primii 10 ani de evoluție clinică. 2. Pancreatita obstructivă se datorează unui obstacol (tumori, cicatrici) în canalul pancreatic. Rareori este o cauză a diabetului. Diabetul datorat pancreatitei cronice se caracterizează prin incidența scăzută a cetozei și incidența ridicată a hipoglicemiei induse de insulină. Pacienții sunt în general subțiri. Nivelurile serice de insulină, bazale sau stimulate, sunt scăzute. Glucagonul este mai puțin afectat. Angiopatiile și retinopatiile sunt mai puțin frecvente decât în diabetul non-insulino-dependent. Complicațiile neuronale sunt destul de frecvente. Diagnosticul este, în general, ușor, deoarece diabetul apare într-un stadiu târziu al bolii. Tratamentul necesită, în general, insulină.
