context: nivelurile de energie pentru electrocardioversie în fibrilația atrială (AF) au fost empirice, iar influența terapiei antiaritmice comparativ cu placebo este în mare parte necunoscută.
obiectiv: Scopul acestui studiu a fost de a determina sistematic nivelurile de energie pentru electrocardioversie la pacienții cu AF persistentă și de a defini influența terapiei antiaritmice.
metode: pacienții (n = 665) cu AF persistentă au fost randomizați la amiodaronă, sotalol sau placebo. Controlul ratei, dacă este necesar, a fost realizat cu digoxină, diltiazem sau verapamil. Dintre cei 665 de pacienți, 504 care nu au atins ritmul sinusal în ziua 28 au avut electrocardioversie sistematic printr-un protocol prespecificat în patru pași după cum urmează: șocuri monofazice-100, 200, 360, 360 J; sau șocuri bifazice-150, 175, 200, 200 J secvențial. Au fost înregistrate niveluri de energie și forme de undă de șoc (monofazice/bifazice) pentru electrocardioversie reușită (ritm sinusal timp de cel puțin 1 minut) și utilizarea terapiei antiaritmice și a blocantelor canalelor de calciu.
rezultate: Electrocardioversia a avut succes la 371 (71,6%) din 504 pacienți: 72%, 73,5% și 67,9% pentru pacienții cărora li s-a administrat amiodaronă, sotalol și, respectiv, placebo. În general, după ajustări pentru vârstă, indicele de masă corporală (IMC), Istoricul AF, formele de undă de șoc, dimensiunea atriului stâng și fracția de ejecție, ambele amiodaronă (raportul cotelor : 2,16, 95% interval de încredere : 1,24-3,77, P <.01) și sotalol (OR: 1,92, IÎ 95%: 1,11-3,33, P = .02) a facilitat semnificativ electrocardioversia de succes comparativ cu placebo. Blocanții canalelor de calciu nu au avut niciun efect asupra ratei de succes a electrocardioversiei. Succesul electrocardioversiei a fost asociat cu scăderea IMC, Istoricul AF < or =1 an și vârsta mai înaintată. Comparativ cu placebo, pacienții care au luat amiodaronă au avut o probabilitate semnificativ mai mare de a obține o electrocardioversie reușită în etapa 1 (OR: 2, 73, IÎ 95%: 1, 11-6, 74, P = .03) și Pasul 3 (OR: 1,86, IÎ 95%: 1,00-3,44, P = .05) dar nu în etapele 2 și 4. Sotalolul a fost superior placebo în etapa 4 (OR: 2, 58, IÎ 95%: 1, 02-6, 52, P = .05) și trended la Pasul 2 (OR: 1,7, 95% CI: 0,98-3,07, P = .06). Electrocardioversia reușită a fost observată la 11%, 29%, 38% și 29% în etapele 1, 2, 3 și, respectiv, 4. Comparativ cu șocurile monofazice, șocurile bifazice au obținut rate de succes mai mari pentru pasul 1 (P <.001) și pasul 2 (P <.01), respectiv. Terapia antiaritmică nu a influențat numărul total de etape energetice utilizate pentru pacienții cu electrocardioversie reușită. Cu toate acestea, șocurile bifazice, IMC mai mic și durata AF < or =1 an au fost asociate cu un pas mai puțin energetic utilizat pentru cardioversia reușită.
concluzie: Amiodarona și sotalolul au facilitat electrocardioversia de succes, care ar putea fi realizată în mod treptat. La realizarea unei electrocardioversii reușite, amiodarona este superioară placebo, iar sotalolul are un efect mai mic. Medicamentele antiaritmice nu au avut niciun efect asupra numărului total de etape energetice utilizate la pacienții care au avut electrocardioversie de succes. Blocanții canalelor de calciu nu au avut nicio influență asupra ratei de succes în atingerea ritmului sinusal. Electrocardioversia reușită a fost asociată cu un istoric mai scăzut al IMC și AF < or =1 an. Consumul redus de energie a fost asociat cu șocuri bifazice, IMC mai mic și durata AF < or =1 an.